A logo (Greekλογότυπος = logotypos) is a graphical element (ideogram, symbol, emblem, icon, sign) that, together with its logotype (a uniquely set and arranged typeface) form a trademark or commercial brand. Typically, a logo’s design is for immediate recognition.[1] The logo is one aspect of a company’s commercial brand, or economic or academic entity, and its shapes, colors, fonts, and images usually are different from others in a similar market. Logos are also used to identify organizations and other non-commercial entities.
Şi deci, hai să vă zic din experienţa mea ce-am învăţat până acum despre logo-uri.
Logo-ul este primul lucru pe care îl comunici pentru compania ta, pentru organizaţia ta, pentru clubul tău. Până ca lumea să afle numele tău sau cu ce se ocupă entitatea ta, vede un logo. Este primul lucru pe care îl vede şi primul mod în care poţi transmite clar un mesaj despre tine şi despre ce faci.
Nu trebuie să fie cel mai simplu element grafic, deşi ăla are cel mai mult succes de obicei, pentru că este uşor de reţinut. Poţi realiza ceva mai complex, dar memorabil. Rata de succes în memoria consumatorului e cam aceeaşi. Sunt de părere că un logo trebuie să transmită ceea ce faci, la un nivel simbolic, sau să transmită ideologia ta, motivul pentru care produci ceea ce produci.
Compania Adidas a decis schimbarea logo-ului iniţial în urmă cu ceva ani. De ce? Pentru că era nevoie de o identitate nouă, având în vedere piaţa super umflată cu produse concurente. Şi ce-au făcut băieţii? Au început cu un logo nou, inspirat din cele trei dungi clasice. Au tras trei liniuţe. Bine, asta ai putea înţelege la prima vedere: Uite frate ce logo simplu au făcut ăştia, trei linii! Ntz. Cele trei linii au dimensiuni diferite şi sunt poziţionate în aşa fel încât să dea forma unui adidas. Ce produce Adidas? Guess what, adidaşi. De ce e sigla aşa simplă şi … futuristă, să-i spunem? Pentru că produsele Adidas urmează această linie simplă, practică, sofisticată. Asta fac ei.
Un alt exemplu de logo care spune multe este chiar sigla celor de la Orange County Choppers. OCC. La prima vedere ai zice că sunt cele trei litere stilizate de la OCC. Apoi observi de fapt că cele trei litere sunt aşezate în aşa fel încât să formeze o motocicletă. Şi dacă te uiţi mai bine, constaţi că este o motocicletă stilizată, custom. Şi ce fac cei de la OCC? Motociclete custom. E simplu, e “chic”, spune clar despre ce e vorba în propoziţie.
Cei de la Givenchy au produs un logo compus din patru G-uri sucite şi răsucite. Este un logo îndrăzneţ şi totuşi linear, care aduce aminte de bijuteriile celtice, al căror stil se apropie de ceea ce produce Givenchy, atât pe haine cât şi pe bijuterii. Este simplu şi memorabil, atrăgător şi stilat, asemeni casei de modă.
Louis Vuitton a apelat la un alt stil în a-şi realiza logo-ul. Şi l-a pus pe toate genţile, ca şi motiv decorativ. Şi le-a brand-uit încă din fabrică şi aşa au rămas ele în memoria consumatorului. Cele două iniţiale sunt realizate într-un font care inspiră distincţie, ca şi produsele lor, de altfel. Asta este psihologia lor, ăsta este brand-ul lor, ăsta este logo-ul lor.
Am putea sta zile întregi să analizăm logo-uri, însă vom ajunge mereu la aceeaşi concluzie: toate companiile de succes au logo-uri memorabile, simple sau sugestive, originale, care transmit un mesaj: ce facem noi sau care este psihologia noastră.
În clipa în care produci un logo, gândeşte-te bine la ce mesaj vrei să transmiţi. Uită-te la Fuchs. Produc condimente. Logo-ul lor: trei frunze verzi, aşezate simetric.
Caută simplitatea, caută maxim două culori, caută unitate, fluiditate şi mesaj, semnificaţie. Caută ceva, nu trânti o floare stilizată şi atât. Ai grijă să nu aducă cu logo-urile deja existente, căci îţi omori singur compania, producând confuzie în rândul consumatorilor. Caută ca logo-ul tău să fie ceea ce eşti şi tu, ca brand.
Logo-ul nu va sta doar pe clădire sau pe produsele tale. Va sta pe pixurile personalizate, pe foile cu antet, pe autocolantele de pe maşini, pe tot ceea ce decizi să personalizezi în scop de promovare şi marketing. Va intra în memoria consumatorului şi cu greu va ieşi de acolo. Nu poţi să decizi că eşti nehotărât şi să faci rebranding şi gata. Nu te gândi la Adidas, ăia au avut mult curaj şi o echipă de creativi pe măsură, ca să nu mai zic de cei care s-au ocupat de implementare. Nu toţi au norocul ăsta.
Nu uita, asta eşti, ăsta e logo-ul tău, cu ăsta intri pe piaţă, cu ăsta vei trăi sau vei muri. Logo-ul este, la o adică, sfânt. Aşa că ai grijă maximă cu el, căci poartă întreaga identitate vizuală a companiei sau a entităţii tale.
Am decis să extind activitatea acestui blog (al … treilea blog activ pe termen lung – sfinte!) . Mai precis, îmi tot dă inima ghes să mai reduc din lungimea articolelor, că de, oboseşti la un moment dat, cu scroll cu tot. De asemenea, îmi tot dă inima ghes să scriu mai multe dint-un unghi ceva mai profesional. Biblia Sfintei Duh va rămâne acolo, că are grămăjoara ei bogată de cititori fideli şi rămâne, în fond, un blog personal unde-mi permit să fiu o frustrată şi o zdreanţă ce profită de puterea internetului şi a tastaturii.
Aici în schimb doresc o latură mai profi, să-i spunem, un punct de referinţă, dovada că degetele mele nu se înfundă mereu în cuvinte acide şi înjurături printre dinţi, ba chiar sunt o domnişoară veritabilă din punct de vedere al limbajului. Aşa că mai uşor cu colocviile, mai tare cu blogging-ul inteligent. Nu de alta, dar simt nevoia de o mică schimbare, şi cred că pot începe liniştită de aici.
Revin în curând cu articole noi, veţi observa şi categorii brand new pe aici, mai apropiate de domeniul meu de activitate, pe lângă micile mele pasiuni deja elaborate în varii articole şi categorii deja existente. Am decis că aici e bine să intri atunci când îţi bei cafeaua, fie că eşti cocoţat în fotoliul de acasă sau în scaunul de la birou. Aici intri să-ţi savurezi arabica pură pe care ţi-o faci cu drag la ibricuţul roşu sau spălătura de filtru sau automat cu care te-au prostit şefii să-ţi începi dimineaţa de muncă. Aici e doar un alt loc de joacă, aşa că relax.
Încurajez cu aceeaşi determinare şi feedback-ul, este foarte util, chit că un feedback înseamnă “e prea lungi articolele bre!” sau “GG Ralucone”. Desigur, comentariile de tipul celui din urmă nu vor fi luate în serios. Aici jucăm fair şi curat, fără cuţite în spate că nu ne ia nimeni solişti la Burzum pentru asemenea performanţe.
Imortalizat ca fiind una dintre figurile istorice ale cinematografului american, John Ford este unul dintre multipremiatii regizori americani care a dezvoltat genul western-ului pe marile ecrane. Celebru pentru filme precum Stagecoach si The Searchers, recordul sau de patru statuete Oscar pentru cel mai bun regizor este inca nedepasit, desi numai unul din cele patru filme a luat si premiul pentru cel mai bun film, respectiv How Green Was My Valley.
Stilul sau cinematografic a influentat un mare numar de artisti, fiind si un pionier al locatiilor de filmare, cele mai celebre ramanand cadrele cu personajele sale in decorul unui teren vast, arid si dur. Regizori precum Akira Kurosawa, Martin Scorsese, Peter Bogdanovich, Quentin Tarantino, Sergio Leone, Clint Eastwood, Wim Wenders, Ingmar Bergman, Jean Luc Godard si Francois Truffaut s-au inspirat din opera lui Ford de-a lungul deceniilor, cladindu-si stilurile regizorale pe cel al acestui parinte al filmului western.
Nascut in Cape Elizabeth, Maine, sub numele de John Feeney, Ford si-a schimbat ulterior numele de Jack Ford, ca actor, apoi in John Ford, ca regizor. Cariera de actor si-a inceput-o in 1914, aparand si in Birth of a Nation al lui D.W. Griffith, in 1915. Desi casatorit cu Mary McBride Smith inca din 1920, Ford a intretinut o relatie de cinci ani cu actrita Katharine Hepburn, dupa Mary of Scotland (1936), care a avut o influenta destul de puternica asupra lui si asupra filmelor sale.
In 1921, John Ford s-a indreptat catre regia de film, ca asistent al lui Lois Weber. A fost director al Asociatiei Regizorilor de Film in anii ’20, asociatie cunoscuta in prezent ca Ghilda Regizorilor Americani.
Vreme de 35 de ani, John Wayne a jucat in 24 de filme semnate de Ford, inclusiv in Stagecoach (1939), She Wore a Yellow Ribbon (1949), The Quiet Man (1952), The Searchers (1956), The Wings of Eagles (1957) si The Man Who Shot Liberty Valance (1962). Wayne a fost de departe actorul preferat al lui John Ford, regizorul construindu-si personajele pe baza acestuia, ca si gesturi, mimica si prezenta. Din punct de vedere al locatiilor de filmare, Ford s-a indragostit de Monument Valley din Utah. Regizorul a definit imaginile vestului american prin cele mai frumoase si puternice cadre filmate vreodata, in filme precum Stagecoach, The Searchers si Apache.
Peisajele lui Ford au devenit atat de puternic identificate de numele sau, incat Orson Welles povestea la un moment dat cum alti regizori evitau sa-si toarne filmele in acele locatii de teama sa nu fie considerati plagiatori. Din punct de vedere regizoral, Ford a fost unul dintre primii regizori care a avut un cuvant de spus in ceea ce priveste montajul, turnand material brut numai cat ii era necesar, minimizand astfel munca monteurilor sai. Tehnica sa de montaj din camera i-a oferit controlul creativ asupra filmelor sale, dupa cum scrie in propriile notite:
Nu le dau mult film ca sa se joace. De fapt, Eastman chiar se plangea ca ii dau prea putin film. Eu tai cu camera, pentru ca daca le dai prea mult material brut, „comitetul” preia controlul. Incep apoi sa jongleze cu scenele, scot una, baga alta. Ei nu pot face asa ceva cu filmele mele, asta e clar. Eu montez din camera si gata. Nu ramane cine stie ce pelicula pe podea atunci cand termin eu cu un film.
Bunul sau prieten, Merian C. Cooper, regizor al filmului King Kong (1933), a produs cateva dintre cele mai cunoscute filme ale lui Ford. El este un martor al faptului ca Ford era extrem de dificil cu actorii sai pe platoul de filmare, deseori fiind batjocoritor, tipand sau bruscandu-i. Cooper l-a catalogat ca fiind un „mare idiot”, dupa ce acesta l-a pocnit pe Henry Fonda. Henry Brandon (Chief Scar in The Searchers) l-a descris pe Ford ca „singurul om care il putea face pe John Wayne sa planga”.
In ciuda comportamentului sau dur si uneori violent, multi dintre actorii care au lucrat cu Ford au recunoscut ca personalitatea lui dificila a reusit totusi sa scoata tot ce-i mai bun din ei, ca artisti. John Wayne spunea chiar ca „nimeni nu putea invarti actorii si echipa de filmare cum o facea Jack”. Si Harry „Dobe” Carey Jr. spunea ca Ford „avea un stil de a-i face pe toti sa fie pe punctul de a se sinucide, numai pentru a-i face pe plac. Din clipa in care intra pe platou puteai simti ca urmeaza sa se intample ceva special. Te simteai pur si simplu trezit brusc pe fond spiritual”.
In timpul Celui de-al Doilea Razboi Mondial, John Ford a servit ca si Comandor in Marina Statelor Unite, turnand o serie de filme documentare de propaganda pentru guvernul american. A primit doua premii Oscar in aceasta perioada, unul pentru Battle of Miday (1942) si unul pentru filmul de propaganda intitulat December 7 (1943). Ford a fost prezent pe plaja Omaha in Ziua Debarcarii. Ca lider al unitatii de fotografi a Biroului de Servicii Strategice, Ford a traversat canalul englez, filmand intreaga batalie. Filmul a fost montat in Londra insa foarte putin din acesta a fost prezentat si publicului, deoarece guvernul american se temea sa prezinte atatea pierderi in randurile soldatilor americani.
A fost extrem de bine vazut si chiar laudat de catre superiorii sai, datorita actelor sale de curaj. Ford a supravietuit numeroaselor atacuri si rani si a continuat sa filmeze. Dupa incheierea razboiului, Ford a trecut in Rezerva Marinei Statelor Unite, cu titlul de Amiral.
In 1955, Ford a intrat ca regizor pentru comedia Mister Roberts, in care Henry Fonda, Jack Lemon, William Powell si James Cagney faceau furori prin marina americana. O problema medicala l-a facut sa paraseasca totusi platoul de filmare, fiind inlocuit ulterior de Mervin LeRoy.
Regizorul a turnat apoi in 1957 pelicula The Wings of Eagles, unde l-a distribuit pe Ward Bond in rolul lui John Dodge, personaj inspirat din Ford insusi, alaturi de bunii sai prieteni, John Wayne si Maureen O’Hara. Regizorul a apelat de mai multe ori la multi dintre actorii sai, printre favoritii lui numarandu-se John Wayne, Henry Fonda, Ben Johnson, Chill Wills, Ward Bond, Grant Withers si Harry Carey Jr.
Cele patru filme care i-au adus statuetele Oscar nu au fost western-uri, in ciuda faptului ca exact acest gen cinematografic l-a si consacrat pe Ford ca unul dintre parintii filmului american. A primit insa o nominalizare ca regizor pentru Stagecoach in 1939, fiind singurul regizor care a castigat patru premii Oscar, alaturi de William Wyler si Frank Capra, care au primit de trei ori premiul pentru cel mai bun regizor.
Ca si producator a primit nominalizarea pentru cel mai bun film, cu pelicula The Quiet Man si The Long Voyage Home. Ford a fost, de asemenea, primul care a primit Premiul pentru Intreaga Cariera din partea Institutului American de Film, in 1973. In acelasi an a primit si Medalia Prezidentiala a Libertatii din partea lui Richard Nixon.
Inceputurile ca regizor si le-a facut cu filme mute in care a jucat el insusi sau Harry Carey. Debutul si l-a facut alaturi de Jane Hathaway in The Tornado. Printre filmele care au supravietuit deceniilor se numara Straight Shooting, The Secret Man si Bucking Broadway, film considerat pierdut initial, apoi regasit in 2002. John Ford a produs, in total, 62 de filme mute, trecand la filmele sonore cu placere, odata cu introducerea coloanei sonore pe pelicula.
Dupa aproape 20 de filme, Ford a cutremurat piata filmului american cu Stagecoach in 1939, filmul western care l-a facut celebru pe John Wayne, alaturi de Claire Trevor. Scenariul, semnat de Dudley Nichols si Ben Hecht, este o adaptare a povestirii intitulate „The Stage of Lordsburg”, scrisa de Ernest Haycox. Filmul urmareste un grup de straini care isi duc diligenta prin teritoriile periculoase ale apasilor. Desi Ford realizase numeroase filme western in perioada filmelor mute, acesta a fost primul western cu sunet. Este, de altfel, si unul dintre primele filme turnate in locatia lui favorita, Monument Valley.
Stagecoach este considerat ca fiind unul dintre cele mai influente filme realizate vreodata. Edward Buscombe scria despre introducerea lui Ringo (personajul lui John Wayne) ca fiind „una dintre intrarile marcante din intreaga cinematografie… obiectivul se misca repede intr-un close-up, atat de repede incat operatorul nu poate mentine focus-ul”. Orson Welles a catalogat filmul ca fiind manualul perfect al realizarii unui film si a si recunoscut ca l-a vazut mai bine de 40 de ori in timp ce a turnat Citizen Kayne.
The Grapes of Wrath este drama cu care John Ford a captivat intreaga America in 1940. Bazat pe romanul laureat cu premiul Pulitzer semnat de John Steinbeck, scenariul a fost scris de Nunnally Johnson si evoca povestea familiei Joads din Oklahoma, care isi pierd ferma in perioada Recesiunii si sfarsesc in California, ca muncitori migratori. Filmul le detaliaza povestea, urmandu-i de-a lungul Statelor Unite, in cautarea lor pentru slujbe si oportunitati. Grapes of Wrath a intrat si in Registrul National de Film al Statelor Unite, registru aflat in Libraria Congresului, fiind considerat semnificativ din punct de vedere cultural, istoric si estetic.
Cele cinci premii Oscar primite pentru un singur film au venit odata cu How Green Was My Valley, produs in 1941. Drama a fost produsa de acelasi Darryl F. Zanuck, bazate pe romanul cu acelasi nume semnat de Richard Llewellyn. Cu actori precum Walter Pidgeon si Maureen O’Hara in rolurile principale, pelicula a primit 10 nominalizari la premiile Academiei Americane de Film, castigand cinci dintre acestea, dintre care si premiul pentru cel mai bun film (luptandu-se aici cu Soimul Maltez, Sergentul York si Cetateanul Kane).
Filmul prezinta povestea familiei Morgan, o familie unita si harnica de galezi proaspat intrati in secolul 20, poveste plasata in inima vailor Wales-ului de Sud. Filmul este, de altfel, o cronica a stilului social-economic de viata si a dezintegrarii unei familii. Si acest film a fost introdus in Libraria Congresului, alaturi de Grapes of Wrath, ca fiind semnificativ din punct de vedere istoric, cultural si estetic.
Un alt film semnificativ din colectia imensa semnata de Ford este The Wings of Eagles, produs in 1957. Actiunea se petrece in jurul lui Frank „Spig” Wead si al Aviatiei Marine americane de dupa Cel de-al Doilea Razboi Mondial. Filmul in sine este un tribut adus lui Wead, din partea prietenului sau, John Ford.
John Wayne este prezent si aici in rolul lui Wead, aviator devenit scenarist, autor al unor filme precum Hell Divers, Ceiling Zero si They Were Expendable. La scurt timp dupa incheierea primului razboi mondial, „Spig” si John Dale Price incearca sa demonstreze marinei capacitatile extraordinare ale avioanelor marine in lupta. Pentru a face asta, provoaca Marina Statelor Unite in curse de anduranta, majoritatea fiind impotriva echipelor conduse de Capitanul Hazard (personaj bazat pe Jimmy Doolittle si interpretat de Kenneth Tobey). Wead isi petrece majoritatea timpului zburand sau distrandu-se cu colegii sai de echipa, neglijandu-si sotia si copii. Un accident stupid il lasa paralizat si il indeparteaza si mai mult de propria familie. Singurii care sunt lasati sa se apropie de el sunt colegii din marina precum Carson si Price. Carson il viziteaza zilnic in spital pentru a-l incuraja in recuperarea sa, provocandu-l chiar sa incerce sa mearga, sa scrie si sa treaca peste depresie. Fiind paralizat, Wead are tot timpul din lume pentru a scrie.
Ford reuseste sa-l prezinte pe Wayne in rolul eroului american vulnerabil, asa cum a mai reusit in filme precum The Quiet Man, The Man Who Shot Liberty Valance, Rio Grande si altele. Ford a dorit ca personajul lui Wayne sa fie extrem de dur, dar sa aiba o sensibilitate tacuta in profunzime. Regizorul s-a imortalizat pe sine in acest film, prin intermediul personajului John Dodge, jucat de Ward Bond.
Orson Welles l-a numit pe Ford ca fiind cel mai mare poet oferit vreodata de cinema. Este de departe si unul dintre cei mai buni istorici ai Americii, filmele sale reusind sa examineze practic fiecare epoca, de la razboiul revolutionar pana la Vietnam. Peisajele sale sunt deseori considerate „picturi” la fel de valoroase ca si un Remington. Cadrele indivizilor minimizati de maretia peisajelor naturale, ale familiilor si comunitatilor izbite de brutalitatea si frumusetea primitiva a Monument Valley sunt de neintrecut.
Ford spunea in The Man Who Shot Liberty Valance ca atunci cand legenda devine realitate, tipareste legenda. John Ford a fost mai mult decat un regizor. John Ford a fost legenda.
Dedicat artelor inca din copilarie, Walt Disney si-a facut intrarea in cinematografie cu desenele animate. Debutul si l-a facut prin Laugh O’Gram Studio, desenele sale castigand popularitate in Kansas. Debutul la Hollywood si l-a facut prin sketch-urile bazate pe aventurile lui Alice in Tara Minunilor.
Alaturi de fratele sau, Roy Disney, Walt Disney a pus bazele studiourilor Disney in Hollywood, in Silver Lake District, dezvoltandu-se in continuare pe desenele cu Alice. A urmat apoi Oswald the Lucky Rabbit, un succes instant bazat pe un personaj creat de bunul prieten al lui Disney, Iwerks. Studioul s-a extins iar Disney a continuat sa aduca angajati din Kansas. In urma unei tentative de renegocieri cu Universal insa, Disney si-a pierdut aproape intreaga echipa de animatori. Ramas singur insa dornic sa dezvolte animatia pe pelicula, Walt s-a reorientat catre alte personaje.
Asa s-a nascut Mickey Mouse, pe baza schitelor realizate de Iwerks. Vocea si personalitatea soricelului erau insa ale lui Disney. Soricelul in sine fusese inspirat din personajul lui Ike the Mouse, prezent in animatiile cu Alice, insa acest Mickey si-a construit un nou drum prin Hollywood. Intitulat initial Mortimer, a fost rebotezat de catre Lillian Disney ca Mickey Mouse, in timp ce Mortimer a devenit rivalul soricelului pentru soricica Minnie. Mortimer era mai inalt decat Mickey si purta un accent de Brooklyn.
Prima animatie cu Mickey a fost Plane Crazy, film mut, ca si cele precedente. Dupa multe incercari esuate de a gasi un distribuitor pentru acesta si pentru urmatorul, The Gallopin’ Gaucho, Disney a realizat Steamboat Willie, primul desen animat cu sunet cu Mickey in rolul principal. Acesta a inregistrat un succes imediat, asa ca si primele desene si cele ce-au urmat dupa Steamboat Willie au fost lansate cu coloana sonora.
Sunetul, prin intermediul celor de la Cinephone, a devenit rampa de lansare pentru animatie in cinematografie, dand nastere unui nou gen si permitand o gama infinit mai mare pentru subiecte si personaje. Mickey a reusit in cele din urma sa il eclipseze si pe Felix Motanul, personaj animat popular pana atunci. Anii ’30 aveau sa fie cunoscuti ca si anii lui Mickey Mouse.
Disney nu s-a oprit aici cu Mickey Mouse, lansand apoi The Silly Symphonies, o serie de sketch-uri desenate si animate de Iwerks, moment in care au mutat drepturile de distributie catre cei de la Columbia Pictures. Primul din aceste sketch-uri s-a intitulat The Skeleton Dance iar coloana sonora a fost compusa atat pentru acesta cat si pentru celelalte de catre Carl Stalling. Pat Powers, ramas fara drepturile de distributie pentru desenele Disney, l-a ademenit pe Iwerks in propriul sau studio, urmat apoi de Carl Stalling. Iwerks a lansat atunci seria Flip the Frog, desene animate color si cu sunet, respectiv Fiddlesticks, turnat in Technicolor. Iwerks avea sa inchida acel studio mai tarziu pentru a se dedica studiului de animatie, intorcandu-se la Disney in 1940, ca pionier intr-un numar mare de procese de film, specializat pe tehnologii de animatie.
Betty Boop a lui Max Fleischer incepea sa castige tot mai multa popularitate, in defavoarea lui Mickey Mouse, lucru care a dus si la renuntarea la drepturile de difuzare din partea celor de la Columbia Pictures, acestea fiind achizitionate apoi de United Artists. Chaplin, fondator al UA, era ferm convins de viitorul stralucit pe care il promiteau desenele semnate de Walt Disney. In 1932, Herbert Kalmus tocmai incheia procesul de realizare al camerei de filmat pe trei benzi Technicolor si il aborda pe Disney pentru a reface Flowers and Trees, lansat initial in alb-negru. Filmul, relansat color, a inregistrat un succes absolut fenomenal si a castigat si primul premiu Oscar pentru Scurt Metraj Animat, in acelasi an. Dupa acest succes, si Silly Symphonies au trecut la culoare.
In 1933, Disney a zguduit din nou lumea filmelor animate cu The Three Little Pigs, iar melodia Who’s Afraid of the Big Bad Wolf a capatat o popularitate imensa, devenind chiar un soi de imn in perioada recesiunii.
Dupa incasarea primului premiu Oscar pentru personajul Mickey Mouse, Disney a continuat sa dezvolte si personajele secundare, care si-au castigat apoi propriile seriale: Donald Duck, Goofy si Pluto. Donald Duck, primul partener al lui Mickey, aparut prima oara in 1934, a devenit extrem de popular, ocupand chiar locul doi dupa Mickey Mouse, intrand in istorie alaturi de acest soricel. Sunetul in cinematograf a permis altfel nasterea unor personaje distinse foarte bine prin sunet – toata lumea stie acum despre vocea lui Donald Duck, de exemplu.
Epoca de aur a animatiei Disney a inceput insa cu primul desen animat de lung metraj, respectiv Snow White and the Seven Dwarfs, lansat in 1935. Acesta a aparut in perioada in care Popeye Marinarul, un alt personaj al lui Max Fleischer, castiga popularitate in paralel cu Mickey Mouse. Disney avea nevoie de ceva puternic pentru a-si mentine pozitia de lider pe piata animatiilor. Lung-metrajul in faza de proiect a fost cunoscut ca nebunia lui Disney, primind pronosticuri descurajatoare. Disney insa nu s-a lasat demoralizat si l-a angajat pe Don Graham, profesor al institutului de arta Chouinard, pentru a administra intregul staff al studioului in acest proiect. Disney a apelat la metode avangardiste pentru a realiza acest film, experimentand cu animatia realista umana, cu animatia distinctiva a personajelor, cu efectele speciale si chiar folosirea unor procese si aparate specializate precum camera multiplan.
Camera multiplan este o camera folosita in procesul traditional de animatie care misca un numar de fotograme desenate in dreptul obiectivului multiplan, la anumite viteze si distante una fata de cealalta, generand astfel un efect tridimensional, desi nu in intregime stereoscopic. Unele parti ale fotogramelor sunt lasate transparente, pentru a permite vizualizarea celorlalte straturi de fotograme. Miscarile sunt fotografiate la cadru, iar efectul tridimensional creat este deseori denumit ca proces de paralaxa. O variatie deosebita consta in miscari opuse dintre prim plan si fundal, cum se poate observa si in Alba ca Zapada, cand regina bea potiunea magica iar tot ceea ce este in jurul sau pare sa se miste de jur-imprejur, intr-un efect de rotatie.
Disney a folosit camera multiplan pentru prima oara in sketch-ul The Old Mill, din gama Silly Symphonies. Toate aceste dezvoltari si implementarea tuturor noilor procese si aparate au avut ca scop pregatirea studioului pentru realizarea lung-metrajului controversat inca dn faza de proiect. Pentru a obtine fonduri complete, Disney a fost nevoit sa arate un montaj brut al filmului celor de la Bank of America, acestia furnizandu-i banii necesari pentru realizarea animatiei.
Odata prezentat in 1937 la Carthay Circle Theater, Snow White and the Seven Dwarfs a fost intampinat cu aplauze si ovatii de catre public. Acest prim film de animatie in limba engleza, turnat in Technicolor si cu o coloana sonora ampla, a fost lansat in mod oficial in 1938 prin RKO Radio Pictures. Succesul filmului a fost atat de mare incat membrii Academiei Americane de Film i-au inmanat premiul Oscar lui Disney sub forma unei statuete in dimensiuni originale, alaturi de alte sapte statuete in miniatura.
In urma acestui succes monstru, studiourile Disney s-au mutat in Burbank, unde s-a inceput deja lucrul la urmatoarele lung-metraje animate, respectiv Pinocchio, Fantasia si Bambi, in paralel cu sketch-urile pentru Mickey Mouse, Donald Duck si Goofy. Silly Symphonies au fost incheiate in aceasta perioada iar animatorul Fred Moore l-a redesenat pe Mickey la sfarsitul anilor ’30, atunci cand Donald Duck incepuse sa capere mai multa popularitate decat soricelul consacrat.
Pinocchio si Fantasia au fost lnsate in 1940 in cinematografe insa nu au cunoscut acelasi succes financiar, ba chiar au fost considerate ca fiind dezamagiri din punct de vedere al incasarilor. Dumbo a fost un proiect menit sa genereze venituri pe baza unui buget redus, insa majoritatea angajatilor din departamentul de animatie au intrat in greva, ducand la o vesnica tensiune intre Disney si artistii sai. La scurt timp dupa lansarea lui Dumbo in 1941, Statele Unite au intrat in Cel de-al Doilea Razboi Mondial, iar serviciile studiourilor Disney au fost solicitate de catre armata pentru filme incurajatoare precum Der Fuehrer’s Face si Victory Through Air Power in 1943.
Pentru a-si intari succesul in vanzari, Disney a relansat Alba ca Zapada, alaturi de o serie de pachete de film la pret redus, ce contineau colectii de scurt-metraje animate. Cele mai bine vandute au fost Saludos Amigos, sequel-ul The Three Caballeros, Fun and Fancy Free si The Adventures of Ichabod and Mr. Toad. Cel din urma a cuprins numai doua sectiuni, inspirate din The Legend of Sleepy Hollowde Washington Irving si The Wind in the Willows de Kenneth Grahame. Tot in aceasta perioada, Disney s-a aventurat in realizarea unor lung-metraje combinate intre film si animatie, precum Song of the South si So Dear to My Heart. Dupa incheierea razboiului, popularitatea lui Mickey avea sa scada din nou.
Pana la sfarsitul anilor ’40, studiourile isi revenisera suficient pentru a se angaja in alte doua proiecte de animatie lung-metraj, respectiv Alice in Wonderland (reluarea sketch-urilor cu care incepuse Disney) si Peter Pan, proiecte tinute la sertar in perioada razboiului. Cel de-al doilea lung-metraj de animatie care a atins acelasi succes inregistrat de Alba ca Zapada a fost insa Cinderella, o alta combinatie reusita de musical cu basm.
Animatiile cu Mickey Mouse au pierdut si mai mult teren in clipa in care Warner Bros. au inceput sa acapareze piata cu Bugs Bunny, asa ca intregul arsenal al Studiourilor Disney s-a concentrat in lung-metrajele de animatie. Disney a lasat in urma un imperiu imens de lucrari de cinematograf, parcuri de distractii si emisiuni. Numele Disney sta si acum pe tronul animatiilor si ramane un pionier in arta cinematografica, combinand cu succes filmul cu desenul si cu sunetul. Capodoperele sale raman lucrari de pionierat in arta audiovizuala, iar filme precum Snow White and the Seven Dwarfs si sketch-urile cu Mickey Mouse raman exemple ale imbinarii de succes intre pelicula si sunet, pe partea de animatie.
Sir Charles Spencer Chaplin, sau mai bine zis Charlie Chaplin, este unul dintre personajele cruciale in dezvoltarea comediei si a filmului sonor. Laureat al premiilor Oscar, Chaplin s-a facut puternic remarcat ca si regizor, compozitor, muzician dar mai ales ca actor. Este considerat ca fiind unul dintre cei mai buni mimi si clovni existenti capturati pe pelicula, fiind o mare influenta pentru toti artistii care au urmat dupa el, in Hollywood si nu numai.
Un artist adept al one-man-show-ului, Chaplin si-a facut propriile filme, scriindu-le, regizandu-le, producandu-le, compunand eventual si coloana sonora, pe langa propriul spectacol ca personaj central. Arta lui s-a extins pe mai bine de 65 de ani, incepand cu scena teatrului victorian si cu music hall-ul britanic, unde a evoluat ca tanar actor, pana aproape de sfarsitul vietii, la 88 de ani. Alaturi de Mary Pickford, Douglas Fairbanks si D.W. Griffith, Chaplin a fondat si United Artists in 1919.
Principalul sau personaj a fost Charlot, sau Vagabondul – un pierde-vara peticit cu maniere rafinate si demnitatea unui gentleman. Personajul purta mereu haina stramta, pantalonii largi, pantofii prea mari si palaria deja celebra; avea mereu la indemana un baston din bambus iar trasatura sa de semnatura era mustata asemanatoare periutei de dinti. Din punct de vedere vizual, putem spune ca Charlot a lasat o mare amprenta pe pelicula de film, prin alambicul de trasaturi cu care si-a facut mereu aparitia, somand publicul la hohote de ras.
Chaplin a avut o copilarie turmentata, a invatat sa se descurce singur de mic, in urma internarilor repetate ale mamei sale in azil. A inceput de mic copil sa joace in diverse show-uri, agatandu-se de tot ce putea pentru a-si castiga existenta. De mic si-a facut remarcata si predilectia pentru comedie. Cum toata actiunea se petrecea atunci la Hollywood, Chaplin a decis ca este cazul sa isi incerce norocul, asa ca a purces intr-un tur al Americii alaturi de Fred Karno. S-a reintors in State dupa cinci luni, alaturi de Trupa Karno, de data aceasta, trupa din care facea parte si cel cunoscut ulterior ca Stan Laurel. A intrat atunci in atentia lui Mack Sennett, care l-a angajat pentru Keystone Film Company, ca actor. Debutul cinematografic si l-a facut in Making a Living, un succes imediat care l-a propulsat imediat in atentia publicului.
Primele filme si le-a facut cu Keystone Studios, unde si-a dezvoltat personajul Charlot, prin filme precum Kid Auto Races at Venice si Mabel’s Strange Predicament. Charlot s-a dezvoltat pe formula standard a lui Sennett, cea a comediei fizice extreme si a gesturilor exagerate, insa s-a mulat rapid pe o formula proprie, o pantomima subtila, mult mai potrivita romantismului si farselor domestice pe care le folosea el. Gag-urile vizuale cu urmariri si scene cu gangsteri erau tipice Keystone, insa si Charlot isi ataca dusmanii cu suturi si caramizi. Chaplin a primit mai multa putere asupra filmelor sale, putand sa le regizeze si sa le si monteze, producand 34 de scurt-metraje pentru Sennett inca din primul an, precum si comedia Tilly’s Punctured Romance.
Personajul Charlot a aparut si in primul trailer expus vreodata intr-un cinematograf american, fiind astfel si un puternic element de vanzare in industria filmului, mai precis pe partea de inceputuri ale advertising-ului in film. Dupa un contract semnat cu Essanay Studios, prin care a adaugat noi niveluri de adancime si patos stilului deja consacrat Keystone, Chaplin a produs o serie de comedii pentru Mutual Film Corporation, continuand sa dezvolte personajul Charlot in productii precum Easy Street, One AM, The Pawnshop si The Adventurer.
Succesul filmelor sale a dus chiar la readucerea primelor comedii cu Charlot pe marile ecrane, prin reeditarea si relansarea acestora, practica pe care pana si Essanay si-o asuma.
Dupa introducerea sunetului in cinematograf, Charlot a murit, ramanand doar pe peliculele fara sunet. Chaplin s-a adaptat repede si a lansat The Great Dictator, in care l-a ridiculizat la maxim pe Adolf Hitler, intr-o perioada destul de fierbinte din punct de vedere politic-teritorial. Chaplin il interpreteaza pe Adenoid Hynkel, Dictator al Tomainiei, iar comedianul Jack Oakie i se alatura in rolul lui Benzino Napaloni, o ironie directa la adresa lui Benito Mussolini si la adresa fascismului.
Aceasta intrare in lumea filmului vorbitor a fost vazuta ca un act de curaj, dat fiind mediul politic al acelor ani, atat datorita ridiculizarii nazismului cat si datorita portretizarii evreilor si a persecutiei acestora – nici una dintre “tabere” nu a fost scutita de umorul si ironiile chapliniene. Aici, Chaplin a jucat doua roluri, cel al dictatorului si cel al barbierului evreu, cel din urma fiind o tentativa de resuscitare a lui Charlot. Tot aici, Chaplin a abandonat personajul comic si mut pentru a se adresa audientei intr-un limbaj clar. Cel cunoscut lumii ca fiind Charlot s-a transformat,dintr-o data, intr-un personaj comic, cu dictie.
Filmele lui Chaplin au capatat o tenta tot mai politica, a se observa si spiritul muncitoresc si portretizarea saraciei si industrializarii din Modern Times, apoi intreaga satira din The Great Dictator. Dupa implicarea sa ca sustinator in Primul Razboi Mondial, Chaplin s-a abtinut de la a mai sustine vreo parte in Cel de-al Doilea Razboi Mondial, motiv pentru care comedia neagra din 1947, intitulata Monsieur Verdoux a starnit adevarate controverse si o sporita ostilitate – filmul fiind motiv de protest in multe orase americane. Ultimul film american semnat de Chaplin, Limelight, a scazut dramatic in incarcatura politica si a capatat conotatii autobiografice. A King in New York (1957), filmul sau european dupa Limelight, a satirizat intreaga persecutie si paranoia politica ce il fortasera sa paraseasca Statele Unite in urma cu cinci ani. Dupa aceasta, Chaplin a abandonat si interesul pentru politica, declarand: Comedienii si clovnii ar trebui sa fie deasupra politicii.
Ultima sa aparitie in film a fost in A Countess from Hong Kong, ultimul film pe care l-a semnat ca si scenarist, regizor si producator, aparitia constand in rolul unui steward cu rau de mare. Departe de acel Charlot din filmele mute, Chaplin s-a retras cu o oaresice tristete din lumea filmului, intr-o perioada in care oricine era banuit de comunism, inclusiv actorii, inclusiv el – acesta fiind si motivul pentru care a parasit Statele Unite.
Un alt gen de comedie care a evoluat cu mare succes in spatiul cinematografic este burlescul, reprezentat cu forta si ridicol de Fratii Marx, o celebra echipa de frati comedieni, prezenti in vaudeville, teatru, film si televiziune.
Nascuti in New York, fratii Marx (Chico, Harpo, Groucho, Gummo si Zeppo) erau copiii unor imigranti evrei din Germania, fiind crescuti in cartierul sarac Yorkville, chiar intre sectoarele italienesti, irlandeze si germane.
Incurajati in arta teatrala inca de mici copii, fratii au inceput cu vaudeville, fiecare dintre ei manifestand o inclinatie pentru comedie. Groucho a inceput cantand in 1905. Apoi el si Gummo interpretau “The Three Nightingales” cu Mabel O’Donnell. Harpo devenea a patra privighetoare in urmatorul an. Pana in 1910 grupul se extindea deja prin mama lor, Minnie si matusa lor Hannah, ca “The Six Mascots”.
Dupa ce stilul lor de comedie a cucerit tot mai multe scene, a venit randul ca Fratii Marx sa intre si in film, la Hollywood. Momentul a fost putin spus oportun, caci filmele “vorbitoare” abia se nasteau. Au semnat un contract cu Paramount si au purces in cariera de film. Primele doua au fost adaptari ale show-urilor de pe Broadway: The Cocoanuts si Animal Crackers. Urmatorul proiect de lung-metraj s-a bazat pe un scenariu de film original, produs in 1931 si intitulat Monkey Business. Urmatorul a fost Horse Feathers in 1932, in care au satirizat sistemul colegiilor americane si prohibitia, fiind de altfel si cel mai popular film al fratilor Marx. Filmul contine un gag sustras din show-urile lor de teatru, in care Harpo scotea absolut orice de sub parpalacul lui, inclusiv un peste, o ceasca cu cafea, o sabie, ba chiar o lumanare arzand la ambele capete, dupa avertizarea lui Groucho: you can’t burn a candle at both ends.
Ultimul lor film cu Paramount a fost Duck Soup (1933), regizat de Leo McCarey, o alta pelicula de exceptie, care le-a adus un conflict cu orasul Fredonia, din New York; acestia solicitasera fratilor Marx sa schimbe denumirea tarii din film (Fredonia), caci denumirea facea rau orasului lor. Groucho le-a recomandat acestora sa schimbe ei numele orasului, caci denumirea facea rau filmului lor.
Dupa incheierea contractului, Zeppo si Gummo au pornit o agentie de talente, ajutand actori precum Jack Benny si Lana Turner sa-si castige faima, in timp ce Groucho si Chico au urmat cariere in radio. Au urmat filmele produse cu MGM, respectiv A Night at the Opera si A Day at the Races. Ambele erau filme cu o structura mai ampla, in care fusesera introduse si scene romantice si scene muzicale, in ideea de a realiza o comedie mai complexa, cu baze solide. Primul film, A Night at the Opera, era o satira la adresa lumii de opera, unde fratii Marx ajuta doi tineri cantareti indragostiti aruncand o productie pentru Il Trovatore intr-un haos complet. Doi ani mai tarziu, in A Day at the Races, fratii provocau haos intr-un sanatoriu si la o cursa de cai – aici regasiti celebrul sketch “Tootsie Footsie Ice Cream”, a lui Groucho si Chico.
Inainte de a parasi MGM, fratii Marx au mai realizat trei filme: At the Circus, Go West si The Big Store. Ultimele lor filme, inainte de a se retrage din showbiz, au fost A Night in Casablanca si Love Happy, in 1946 si 1949, filme realizate pentru a rezolva imensele probleme financiare ale lui Chico. Per ansamblu, fratii Marx au jucat un rol crucial in dezvoltarea comediei in cinematografie, reinventand burlescul si profitand din plin de sunet pentru diversele gag-uri si scenete muzicale care ar fi ramas pe scena teatrului, daca nu s-ar fi gasit solutia pentru introducerea sunetului in film.
Genul de comedie a cunoscut o dezvoltare foarte mare odata cu aparitia sunetului, fiind permise acum dialoguri complexe, schimburile de replici “usturatoare” sau amuzante. Unul dintre reprezentantii acestui gen este Frank Capra, regizor de film italiano-american laureat cu Oscar si o puternica forta creativa in spatele unor productii cinematografice populare din anii ’30 si ’40.
Capra si-a inceput cariera ca recuziter in filmele mute. A scris si regizat apoi comedii mute cu Harry Langdon si pustii din Our Gang. A lucrat apoi cu Mack Sennett in 1924, mutandu-se apoi la Columbia Pictures, asociindu-se cu scenaristul Robert Riskin si operatorul Joseph Walker. Riskin a fost ulterior inlocuit de Sidney Buchman in 1940. Dupa multe refuzuri din partea unor actori precum Robert Montgomery si Bette Davis, Capra a reusit sa produca celebra comedie din 1934 It Happened One Night cu Clark Gable si Claudette Colbert, pentru Columbia Studios.
Cel mai cunoscute filme semnat de Capra raman insa Mr. Deeds Goes to Town, Lost Horizon, You Can’t Take It With You, Mr. Smith Goes to Washington si It’s a Wonderful Life. Pauza lui de zece ani din comedia sofisticata s-a incheiat cu Arsenic and Old Lace. Printre actorii care ii datoreaza lui Capra intregul lor renume in comedie se numara Gary Cooper, Jean Arthur, James Stewart, Barbara Stanwyck, Cary Grant si Donna Reed. Filmele sale din anii ’30 au cunoscut un mare succes si la premiile Oscar – It Happenned One Night a luat toate cele cinci mari premii, pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun actor, cea mai buna actrita si cel mai bun scenariu. Cel de-al doilea Oscar pentru regie l-a primit in 1936 pentru Mr. Deeds Goes to Town, iar in 1938 l-a luat pe al treilea, pentru You Can’t Take It With You.
In ciuda succesului enorm al comediilor semnate de Capra, cel de-al Doilea Razboi Mondial l-a condus spre documentare de propaganda si filme militaresti precum State of the Union. Pana si acestea au reusit sa incaseze premii Oscar, respectiv Prelude to War. Capra considera filmele produse in aceasta perioada ca fiind cele mai importante opere ale sale.
Si totusi, It’s a Wonderful Life, desi slab ca incasari insa nominalizat la Oscar pentru numeroase categorii este considerat ca fiind unul dintre cele mai bune filme din cinematografia americana.
Alaturi de Frank Capra, un alt pionier al comediei sofisticate a fost si Ernst Lubitsch, regizor evreu de origine germana, celebru pentru comediile urbane, elegante si inteligente. Ba chiar se spunea despre filmele lui ca ar avea “atingerea Lubitsch”, stilul sau fiind clar prezent.
Nascut in Berlin, Lubitsch a refuzat o cariera in afacerea de croitorie a tatalui sau, pentru a intra in teatru. Si-a facut debutul apoi in film, ca actor, insa a fost si mai atras de regie. Primele sale filme au fost mute, printre cele mai cunoscute fiind The Eyes of the Mummy, cu Pola Negri, Madame du Barry si Anna Boleyn. Cele din urma au fost distribuite in cele din urma si pe teritoriul american. Succesul real a venit insa odata cu Carmen (Gypsy Blood) in 1921.
Lubitsch s-a mutat la Hollywood in 1922, pentru a o regiza pe Mary Pickford in Rosita, rezultand un mare succes pentru publicul american. Luat apoi sub aripa celor de la Warner Bros. si cu un control complet asupra productiilor, Lubitsch a purces in dezvoltarea inclinatiei sale pentru comedia sofisticata, prin filme stilate precum The Marriage Circle, Lady Windermere’s Fan si So This is Paris. Desi filmele erau foarte bune, incasarile modeste l-au trimis pe Lubitsch la MGM, pentru care a realizat ca prim film The Student Prince in Old Heidelberg, care, din nou, a inregistrat pierderi financiare.
Lubitsch si-a orientat apoi comediile spre musical-uri, odata cu nasterea sonorului in film. The Love Parade (1929), cu Maurice Chevalier si Jeanette MacDonald, i-a adus si o nominalizare la premiile Oscar. Alaturi de Monte Carlo si The Smiling Lieutenant, filmul a primit numai critici de bun augur, fiind considerate capodopere ale comediei muzicale.
Desi retras din circulatie, filmul Trouble in Paradise, o comedie cinica-romantica, a fost iarasi pe placul publicului si al criticilor. Au urmat apoi The Merry Widow(1934) pentru MGM si One Hour With You (1932) pentru studiourile Paramount, alaturi de Design for Living (1933), prin care Lubitsch a continuat sa se specializeze in comedie.
In 1939, Lubitsch si MGM o prezentau pe Greta Garbo in Ninotchka, film scris in colaborare cu Billy Wilder, o comedie satirica care a aratat lumii o Garbo razand (lucru destul de rar, de altfel). James Stewart si Margaret Sullivan I s-au alaturat apoi regizorului in 1940, in comedia artistica The Shop Around the Corner, in care cei doi actori interpreteaza doi colegi certareti care habar nu aveau ca in acelasi timp ei erau si cei care isi trimiteau scrisori de iubire.
Lubitsch a continuat ca regizor independent apoi cu That Uncertain Feeling (1941) si cu To Be or Not to Be (1942), o farsa anti-nazista care a reprezentat singurul succes major al lui Jack Benny si ultimul film al lui Carole Lombard. Mutat la studiourile 20th Century Fox, Lubitsch a actionat mai mult ca supervisor din cauza unor probleme cu inima. Ultimul sau film ca regizor a fost Heaven Can Wait (1943), in care Henry Van Cleve (jucat de Don Ameche) se prezinta la portile iadului pentru o retrospectiva asupra vietii lui si asupra femeilor pe care le-a cunoscut, incepand cu mama lui.
Un alt gen de film care si-a facut aparitia pe marile ecrane este alternativa la vaudeville, respectiv musical-ul, acea combinatie teatrala de muzica si film ce contine structura narativa, unde personajele canta si danseaza, un adevarat spectacol muzical imprimat pe pelicula. Un reprezentant de baza al acestui gen este Busby Berkeley, regizor si coregraf muzical.
Berkeley era celebru pentru numerele sale elaborate de productie ce includeau de multe ori si tipare geometrice. Chintesenta lucrarilor cinematografice ale lui Berkeley consta in folosirea dansatoarelor (showgirls) si figurantilor ca elemente fantastice ale unui adevarat spectacol caleidoscopic pe marele ecran. Berkeley a inceput ca regizor de teatru, ca si multi alti regizori. Ceea ce l-a separat insa de restul a fost credinta conform careia camera ar trebui sa aiba mobilitate, motiv pentru care unghiurile sale de filmare au fost deseori inedite, permitand publicului spectator sa priveasca povestea din unghiuri pe care scena teatrului nu le-ar fi putut oferi niciodata. Acesta a fost motivul pentru care Berkeley a jucat un rol principal in clasarea musical-ului ca si categorie de sine statatoare.
Debutul pe scena si l-a facut la varsta de cinci ani, in compania de teatru a familiei. Dupa ce a servit in Primul Razboi Mondial, Berkeley a ocupat un post ca regizor coregraf pentru aproape 24 de musical-uri Broadway, inclusiv pentru A Connecticut Yankke. Preocuparea lui Berkeley se axa mereu nu asupra talentului muzical al fetelor din cor, ci asupra capacitatii lor de a se incadra in tipare geometrice atragatoare. Numerele sale de musical erau printre cele mai mari si bine “regimentate” de pe scena Broadway-ului. Singurul mod in care acestea puteau deveni mai grandioase de atat consta in mutarea lor in film, pe marele ecran, lucru pe care l-a si facut, odata cu aparitia sunetului in film.
Primele sale implicari in film au fost in musical-urile Eddie Cantor pentru Samuel Goldwyn, unde a inceput sa dezvolte tehnici precum “parada fetelor” (individualizand fiecare dansatoare printr-un close-up) si deplasarea dansatorilor pe intreaga scena prin cat mai multe tipare caleidoscopice. Tehnica deja legendara a lui Berkeley – filmarea caleidoscopului de sus – a aparut mai intai in filmele Cantor si apoi in 1932 in Night World al studiourilor Universal.
Numerele sale erau cunoscute pentru felul in care muzica si actiunea pornea de pe scena teatrala, mutandu-se apoi intr-o dimensiune cinematografica, incheiata cu aplauzele publicului si caderea cortinei. Ca si coregraf, Berkeley a avut destul de multa libertate in regia numerelor muzicale, motiv pentru care acestea erau foarte des bine delimitate de secventele pur narative. Astfel, numerele lui muzicale erau distincte, vivace si dedicate mai mult unui scop decorativ decat substantei dramaturgice din scenariu, din poveste. O singura exceptie si imbinare dintre dramatic si dans se poate regasi in secventa “Remember My Forgotten Man” din Gold Diggers of 1933, dedicata tratamentului soldatilor dupa Primul Razboi Mondial.
Popularitatea lui Berkeley a crescut si mai mult dupa realizarea a patru musical-uri fantastice pentru Warner Bros.: 42nd Street, Footlight Parade, Gold Diggers of 1933 si Fashions of 1934, precum si In Caliente si I Live for Love, cu Dolores del Rio. Numerele inovative si deseori cu incarcatura sexuala ale lui Berkeley au fost si criticate intens la nivel scolar, fiind criticate pentru modul in care era expusa figura feminina, pentru o asa-zisa exploatare a femeilor si pentru ilustrarea unui clar colectivism, complet opus individualismului traditional american de pana atunci. Berkeley insa a negat mereu orice semnificatie adanca a operelor sale, sustinand ca singurul sau scop este de a se depasi pe sine si de a nu repeta niciodata o realizare anterioara.
Pe masura ce musical-urile grandioase incepeau sa nu mai fie la moda, Berkeley s-a orientat catre regie pura, realizand They Made Me a Criminal in 1939 prin intermediul studiourilor Warner Bros., unul dintre cele mai bune filme ale lui John Garfield, de altfel. In cursa lui pentru perfectiune, Berkeley a condus o serie de colaborari magnifice pentru MGM, lucrand inclusiv cu Judy Garland. Neintelegerile sale cu Garland insa i-au atras pierderea postului de regizor al filmului Girl Crazy in 1943, insa numarul muzical regizat de el, intitulat “I Got Rhythm” a ramas totusi in filmul cu pricina.
Urmatoarea lui oprire a fost la studiourile 20th Century Fox, pentru The Gang’s All Here (1943), in care Berkeley a regizat celebrul numar al lui Carmen Miranda, intitulat “Lady in the Tutti-Frutti Hat”. Desi filmul a avut incasari majore,Berkeley si Brass au avut neintelegeri pe plan financiar, motiv pentru care regizorul s-a intors la MGM. Busby Berkeley a ramas altfel o figura centrala in nasterea si dezvoltarea music-alului in cinematograf, profitand din plin de implementarea sunetului alaturi de pelicula.
In urma evolutiei sunetului in film s-a simtit nevoia introducerii si dezvoltarii unor noi genuri de film. Dialogul si consistenta replicilor pareau sa aiba o insemnatate tot mai mare pentru pelicula, motiv pentru care scenaristii si regizorii s-au putut orienta spre genuri mai active si mai apropiate de realitatea sociala din epoca respectiva. In Statele Unite circulau curente de gangsteri si prohibitii, familiile de imigranti italieni capatau putere in diferite parti ale marilor orase, ziarele vuiau de crime si executii in stil mafiot.
Toate aceste schimbari in clima sociala americana au inspirat scenaristii in a scrie filme politiste si cu gangsteri. Un important realizator al acestui gen ramane Howards Hawks, scenarist, regizor si producator de film. Nascut in Indiana si scolit initial in mecanica la Phillips Exeter Academy, Hawks a urmat apoi cursurile Universitatii Cornell in Ithaca, New York; lucrand ca intern pentru studiourile Famous Players – Lasky, Hawks a inceput sa lucreze la o serie de prime filme, inrolandu-se apoi in Armata Aeriana a Statelor Unite in timpul Primului Razboi Mondial. Dupa mai multe joburi, s-a intors in Hollywood in 1924, intrand in industria filmului. Cunoscand personaje care i-au influentat puternic viziunea asupra filmului, Hawks scrie primul sau scenariu in 1924, respectiv Tiger Love si regizeaza primul sau film in 1925, respectiv The Road to Glory.
Howard Hawks a regizat un total de opt filme mute, inclusiv Fazil in 1928. Tranzitia sa catre filmele cu sunet s-a facut cu mare usurinta, reusind sa uimeasca publicul american cu productii caracterizate ca fiind “signifiante din punct de vedere cultural”. Scarface este probabil unul dintre cele mai cunoscute filme ale sale, lansat in 1932, alaturi de Bringing Up Baby, lansat in 1938. De asemenea His Girl Friday si Sergeant York (cu Gary Cooper in rolul principal) au intrat in istoria cinematografiei americane si mondiale, cel din urma cucerind si doua premii Oscar, pentru cel mai bun actor si pentru cel mai bun montaj.
In 1944 Howard Hawks turna primul din doua filme cu Humphrey Bogart si Lauren Bacall, respectiv To Have and Have Not, prima prezenta a celebrului cuplu pe marile ecrane. A urmat apoi al doilea, The Big Sleep, in 1946, care a intrat si in Registrul National de Film al Statelor Unite, registru aflat in Libraria Congresului. Cele doua filme reprezinta nu doar doua dintre filmele care au facut cuplul Bogart-Bacall celebru, ci si doua dintre cele mai bune exemple de armonie sunet-imagine, prin atentia acordata in mod special schimburilor de replici, bune contururi ale personajelor principale.
In 1948 turna Red River, cu John Wayne si Montgomery Clift, alt film clasat ca “semnificativ din punct de vedere cultural” de catre Libraria Congresului. In 1953 dadea o mare lovitura cu Gentlemen Prefer Blondes, cu Marilyn Monroe si celebra piesa “Diamonds Are a Girl’s Best Friend”. Rio Bravo, turnat in 1959, cu John Wayne, Dean Martin si Walter Brennan, a fost refacut de doua ori de catre Hawks – o data in 1967 (El Dorado) si o data in 1970 (Rio Lobo), cu John Wayne prezent in ambele.
Hawks era un personaj versatil ca regizor, realizand atat comedii, cat si drame, filme cu gangsteri, SF, filme noi si western. Desi nu era un feminist sau un simpatizant al scopurilor organizatiilor feministe, a popularizat totusi arhetipul feminin hawks-ian, ce poate fi considerat un prototip al miscarii feministe postmoderne. In schimb era un antisemit convins, lucru care a convins-o pe Lauren Bacall sa nu ii dezvaluie adevarata ei religie.
Stilul sau regizoral si modul in care folosea dialogul natural si conversatia in filmele sale au fost punctele de inspiratie majora pentru regizorii ce l-au urmat la Hollywood, respectiv Robert Altman, John Carpenter si Quentin Tarantino. Desi a fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun regizor cu Sergeant York, Hawks si-a primit singurul premiu Oscar in 1975, ca Premiu Onorific. Ramane insa unul dintre parintii filmelor politiste si filmelor cu gangsteri, un izvor de inspiratie pentru tot ceea ce a urmat dupa opera lui cinematografica.
Un al doilea avantaj major al revolutiei sunetului consta in faptul ca unea doua forme de divertisment asemanatoare insa care se excludeau reciproc: cinema si vaudeville. In timp ce Hollywood lansa filme cu noile tehnici de sunet, filme precum The Broadway Melody (MGM, 1929, Harry Beaumont), 42nd Street(Warner Bros., 1933, Lloyd Bacon) si Top Hat (RKO, 1935, Mark Sandrich), intreaga comedie bazata pe burlesc si gesticulatie sustinuta cu atata efervescenta de Charlie Chaplin si Buster Keaton era pe moarte.
In locul acestui tip de comedie se nasteau alte doua. Comedia tip repartee si comedia tip screwball, cum sunt denumite de americani. Mai precis, reprezentanti ai stilului repartee erau Fratii Marx – Animal Crackers, Duck Soup si A Night at the Opera, produse cu Paramount si MGM, incarcate de ridicol, anarhie si satira, si W.C. Fields – The Pharmacist , The Fatal Glass of Beer, The Barber Shop. In tipul screwball se incadrau comediile romantice, cu accent pus pe replici rapide si inteligente, stil reprezentat cu strasnicie de actori precum Clark Gable, Cary Grant, Katherine Hepburn, Irene Dunn si Rosalind Russell – in Battle of the Sexes, The Awful Truth, Bringing Up Baby si His Girl Friday, filme ce au permis aducerea sunetului la nivel de dialoguri sofisticate, adevarate capodopere pentru aceste inceputuri ale sonorului.
Introducerea sunetului in film a scos multi actori din teatru, plasandu-I pe marele ecran. In acelasi timp, a scos actritele care facusera cariera in filmele mute, deoarece vocile lor sterse nu se potriveau catusi de putin cu personajele feminine pe care le interpretau in filmele cu sunet. In timp ce acest conflict dintre sunet si film este expus intr-un mod colorat si pregnant in Singin’ in the Rain (MGM, 1952, Stanley Donen), un film precum Sunset Boulevard (Paramount, 1950, Billy Wilder) exprima decaderea erei filmului mut.
Sunetul a mai obligat filmul la dezvoltarea partii narative. Pana la aparitia coloanei sonore, spectatorii nu aveau nici un sunet inregistrat care sa fie un indicator al autenticitatii. Ba chiar, spectatorii aveau ca placere observarea limbajului trupesc, al contactului vizual nuantat, precum si din gradatiile subtile de lumina, umbra si alte elemente de mizanscena, pe langa un storyline puternic. Sunetul in film reprezinta cam ceea ce a reprezentat si Impresionismul in pictura – o a treia dimensiune a unei arte.
In timp ce Singin’ In The Rain ilustra un minunat inceput al sunetului, a reusit sa mute filmul si intr-o directie de regresie, limitand serios miscarile camerei. Primele camere echipate cu microfon erau instrumente grosolane si greoaie, ducand lipsa totala de finetea si eleganta miscarilor de aparat permise in filmele mute. Actorii erau obligati sa isi adapteze replicile la pozitii mai putin liniare; realismul vizual s-a pierdut practic in favoarea simplei conversatii.
Imbunatatirile tehnice – microfonul boom si post-sincronul, introduse la sfarsitul anilor ’30 – au rezolvat aceste conflicte timpurii dintre film si imagine, dand nastere altora la fel de provocatoare. Astfel, in timp ce camera isi recapatase mobilitatea, amplasarea corecta a boom-ului si productia post-sincron au devenit probleme pregnante, necesitand o acuratete imensa, nemailasand loc filmarii improvizate sau experimentarii. In doar cativa ani, filmul devenea o industrie a preciziei, ce necesita enorm de multa munca si o multime de dialoghisti si ingineri de sunet.
Sunetul optic – incepand din 1927 pana in anii ’50, sunetul de film era inregistrat pe un singur canal si plasat optic pe rola. Sunetul optic este un sistem unde lumina, modulata de valurile de sunet, este inregistrata pe pelicula de film. Incepand cu 1951 insa, s-a apelat la caseta magnetica pentru inregistrare; inregistrarea era apoi transferata pe canalul optic al filmului iar sunetul era, ca si inainte, generat de trecerea filmului printr-un senzor de lumina.
Surround sound – Dolby surround sound a fost urmatorul mare pas facut pentru un sincron mai bun in film; Dolby este un sistem stereo de 4 pana la 15 canale folosit pentru inregistrarea dialogurilor, efectelor sonore si muzicii, folosit pentru a acoperi toate aspectele de sunet ale unui film. Sistemul a aparut in anii ’70 pentru a inlocui microfoanele stereofonice si pentru a reduce zgomotul de fundal.
Sunetul in film a determinat aparitia unei noi profesiuni – inginerul de sunet. Acesta aranja sesiunile de inregistrari cu producatorii si artistii implicati in proiect, se ocupa de setarea si aranjare microfoanelor si echipamentului de sunet in studio, se ocupa si de setarea nivelurilor de sunet precum si a dinamicii acestora. Inginerul de sunet opera echipamentul folosit pentru inregistrare, mixaj, mastering si sampling; inregistra fiecare tip de sunet sau instrument pe un canal separat, pentru ca apoi sa monitorizeze si sa balanseze nivelurile de sunet; inginerul de sunet mixa apoi canalele pentru a realiza canalul master, respectiv intregul ansamblu de sunete, dialoguri si muzica ce erau difuzate alaturi de pelicula de film. Aceasta meserie implica o buna cunoastere a tehnologiei muzicale si de inregistrare, precum si a fizicii si electronicii.
Dimineţile sunt momentele propice pentru creier să digere informaţii de calitate. Cafeaua are rol de tonifiere cerebrală, aşa că vine ca un soi de supliment minunat la un text pe măsură. Aici se manifestă latura mea profesională (hai, hopa sus de pe jos, gata cu râsul), respectiv articole despre cinema, publicitate, motociclism, evenimente şi muuuulte alte subiecte. Enjoy!
